Dragoste imposibila. In acvariu

El este mandria acvariului, un exemplar superb albastru intens. Ea este ceva mai modesta, cu inflexiuni albastre pe aripioare si codita, dar cocheta, o doamna. Amandoi stralucesc atunci cand aprinzi neonul.

De la un timp, intre cei doi betta splendens pe care ii am in acvariu s-a produs o ruptura. Ceva s-a intamplat, nu stiu ce, dar relatia lor nu mai merge.


Cand ne-am intors din concediul de sarbatori am observat ca ea avea aripioarele zdrentuite. Urmarind-o cateva zile, am descoperit motivul: violenta domestica. Masculul o ataca, o urmarea prin tot acvariul si cand prindea momentul o ciupea de aripioare si de codita. Azi asa, maine asa, doamna noastra nu mai avea nici stralucire nici clipa de liniste. Era intr-o fuga continua, urmarita, haituita, vanata. La inceput nu am intervenit, mi-am spus ca asa este in lumea animala, iar cu timpul va trece. Insa devenise un chin sa ma uit la acvariu: ea tot mai epuizata, tot mai sfasiata, tot mai neputincioasa de a scapa atacurilor lui. El tot mai insistent, tot mai agresiv, oferea neobosit un spectacol de o cruzime insuportabila.

Atunci am luat decizia de a interveni in aceasta relatie. I-am separat. Din fundul unei sticle de plastic taiate am improvizat o inchisoare pe care am introdus-o in micul univers acvatic. L-am pus pe raufacator la recluziune.

Asa am aflat ca despartirile sunt grele in orice convietuire, chiar si intr-un acvariu de 30 de litri.

Imediat dupa separare s-au apropiat unul de altul si s-au privit nemiscati prin peretele de plastic, un intrus, un obiect necunoscut care ii despartea pentru prima data in viata lor impreuna. Conflictele incetasera, urmarirea nu mai era posibila. El lipsit de libertatea de a o vana, ea eliberata de spaime, au stat fata in fata si s-au privit cu gurile lipite de peretele transparent. Daca pestii ar fi vorbit, poate ar fi avut multe sa-si spuna. Sau poate ar fi tacut.

El a facut o miscare brusca, ea zguduita de amintirea vreunei spaime trecute a fugit. El a asteptat-o la peretele de plastic, ea a revenit si s-au mai privit un timp in tacere. O tacere incarcata de tot ceea ce nu puteau sa-si spuna.

Minute in sir au stat nemiscati cu gurile lipite de peretele despartitor, de parca viata impreuna devenise o obisnuinta atat de puternica incat ajunsesera la un soi de codependenta din care le era imposibil sa se desprinda.

Ea a plecat prima. A intors spatele usor si s-a pierdut printre alge. El a mai ramas un timp la perete, privind-o cum se indeparteaza, apoi a pornit sa-si exploreze noul camin.

Acvariul nu va mai fi niciodata ce a fost, acel loc vesel luminat zglobiu de neon, din care un domn splendid si o doamna cocheta proiectau inflexiuni albastre in universul pestilor si al oamenilor.

Acvariul este acum un spatiu al tacutelor semne pe care din cand in cand universul ni le ofera si din care cei atenti, luand aminte, primesc sfaturi de viata. El, in continuare splendid, isi etaleaza albastrul impecabil in mini-cutia lui de plastic. Ea, cu aripile zdrentuite si gri, isi recapata timid spatiul, linistea si increderea de a inota nestingherita.

Din cand in cand se intalnesc la peretele de plastic, descoperind un nou firesc, un alt mod de a fi impreuna.

PS: Din cauza inchisorii improvizate neonul nu mai poate fi aprins.
PPS: Viata din acvariu merge inainte.